Blestemul unui neam: tinerii cu „inimi bătrâne”

In jos

Blestemul unui neam: tinerii cu „inimi bătrâne”

Mesaj  nicu la data de Mar Noi 20, 2012 8:55 pm

„Iar noi locului ne ținem, // cum am fost așa rămânem.” (M. Eminescu). Un neam se ține de locul lui ca să poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al său în cer. Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin generațiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema sentimentului de neam este o chestiune anacronică. Modul de raportare la această realitate sufletească poate fi unul inadecvat, dar această realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la chestiunea specificului național, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc.

În sociologie se spune că „specificul național” este o chestiune de „apartenență”. Însă apartenența este o chestiune declarată. Eu mă declar român, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declară, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtătorul unei tradiții. Acesta este conținutul obiectiv al identității care face dineul meu o realitate, ceva real și deci specificat. Fără specificare, eul meu este pură virtualitate, iar ca aserțiune, este o abstracție. Prima trăsătură a acelei istorii este una de esență spirituală, căci se referă la modul concret istoric și durabil (persistent) în care un popor a rezolvat chestiunea răului, a răspuns provocărilor existenței începând cu prima provocare, aceea a timpului și a spațiului.

Provocarea timpului vizează unrăspuns la întrebarea „cum mă pot sustrage morții?” sau, și mai precis: „cum mă înveșnicesc?”. Sigur că un ins poate ocoli această întrebare, dar nu poate ocoli esența ei, faptul îmbătrânirii, care, până la urmă, îl aruncă față-n față cu timpul și, dacă nu mai are timp, este semn că a fost învins, a murit, adică n-a existat în timp, și, deci, cutimpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbește” prin el, nu s-a poticnit în insul acela de nimic, de niciun rost, ca și cum el nici n-ar fi existat pe suprafața existenței, sub partea de cer dăruită lui. Sau, ceea ce e același lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut prin viață ca gâsca prin apă, adică nici n-a trăit, a fost mort înainte de a se trezi la viață, el a fost un adormit. În teoria imitației, a lui G. Tarde, se spune că insul este purtat de „somnambulismul” imitațiilor, adică starea socială este un somn prelungit, din care te vor trezi doar inovațiile. Deci, chiar și în acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenenței, a identității, doar că a fost vehiculul ei inconștient, pasiv, adică eul său a fost ca și inexistent.

Deși are identitate, egologia lui identitară a fost și este egală cu zero. Timpul colectivității sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodată pragul conștiinței de sine, al sineității libere. Adică n-a îmbrăcat forma timpului subiectiv, al timpului trăitor, care este fatalmente și timp moral, căci prin mine se dezleagă chestiuni cum este aceea a binelui și a răului, a iubirii și a urii, a suferinței mântuitoare ori a suferinței absurdeetc. Problema mea ca român în timp și peste timp este deci aceasta: „cum se înveșnicesc românii?” (sau, la scară strict istorică: cum se perpetuează ei în și prin timpul lor, trăit de ei ca timp etnic). Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva timpul colectiv însuși, al unui popor, nu capătă, în anumite epoci, aceeași „decerebrare”, adică dacă nu cumva se poate întâmpla ca manifestarea sa obiectivă să nu se ridice la forma conștiinței de sine active, ofensive, adică la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor în și prin mijlocirea generațiilor sale. Pentru că popoarele își propagă ființa prin mijlocirea generațiilor trecătoare.

Generațiile trec, dar ființa neamului rămâne. Însă la scara vreunei generații există riscul neasumării neamului, al unei atât de slăbite conștiințe de neam, încât pe durata secvenței sale istorice neamul își pierde cu totul consistența și puterea spirituală. Acea generație a venit pe lume deja îmbătrînită și a rămas așa, îmbâtrânind, pe durata trecerii ei, neamul însuși. Și atunci ne putem întreba, dacă nu cumva și popoarele vegetează, în atari perioade, la scara unor asemenea generații, trecând prin timp străine de ființa lor, insensibile la „duhul”, la sufletul lor, ca popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitară vidă, golită de conținut, trădând un săzut sentiment al identității, al sinelui etnic. Generația aceea ar fi o generație alienată, obosită, una prin care ființa neamului își pierde vlaga, se arată vlăguită, decerebrată, obosită. Și tot astfel, există inși dar și generații atât de puternice în sentimentul lor de neam că nu le poți gândi decât prin trăsătura tinereții.

Generația interbelică ne apare ca o generație tânără. Generația Labiș la fel. De câte ori pașii mi s-au potrivit, cât de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale acestei generații, care a înobilat neamul românesc și cultura română, am avut sentimentul că pășesc lângă tinerii cei mai luminoși, radiind de strălucire, de vigoare, de frumusețe, emanând bucurie. Oricât de vârstnci ar fi, au inimi tinere. Și tot așa mi s-a întâmplat să pășesc, din nevoința contemporaneității, pe lângă tineri atât de bătrâni și așa de vlăguiți că am amuțit de milă și uimire. Așa de tineri și cu „inimi așa de bătrâne și urâte”, cum spune poetul. Timpul este, iată, categorie obiectivă și totodată categorie trăitoare.

Pentru fiecare, la rând, ins și generație, timpul este o întrebare. Eu, în chip direct și deopotrivă prin mijlocirea generației mele, sunt purtătorul acestei întrebări asupra modului în care îmi trec // petrec ființa etnică prin istorie, că vreau ori că nu vreau. Și, în final, mă adaug la neamul din care fac parte ori mă scad din veșnicia lui, adică existența mea este un „scăzământ ontologic”. Când răspund unei asemenea întrebări (dacă răspund), eu mă descopăr în ipostasul general al celor care trăiesc istoria ca pe o cale a neamului întreg, împărtășită de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din vremea lor și de după ei, înaintând prin timp ca pe o vale a mântuirii. Eu mă înveșnicesc în secvența de istorie care-mi revine prin darul vieții numai prin și numai dacă mă pot mântui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeași apartenență cu mine, ca unii pe care-i port în ființa mea; în caz contrar, eu sunt un eșec.

Deci omul este locul bun sau rău al existenței și acesta este sensul acelei afirmații din limba română: „omul sfințește locul”. Pentru om, așadar, intrarea în existență este ca o plonjare într-un ocean de potențiale risipiri, de teribile rătăciri, de vânturări (atractul plecării din ființa neamului), de împrejurări pierzătoare (xi), din care se poate sustrage făcând bine, săvârșind fapte bune, prin muncă și statornicie (αi), iar la toate acestea veghează Dumnezeu (existența este „ograda lui Dumnezeu”, este „grădina divină” – α). Cu fiecare, așadar, ca ins și ca generație, se împlinește o speță etnică ori, din contră, se risipește, se pierde pur și simplu o șansă obiectivă. Cu fiecare dintre noi, ființa socială numită popor slăbește („se scade”) ori se întărește („se adaugă”).

Asumându-mi neamul dezbătrânesc (mă adaug ființei sale nemuritoare), netrăindu-l, îmbătrânesc cu o viteză teribilă, mă întunec, nici nu-mi pot aminti că am trăit, căci însăși amintirea este un proces de memorie colectivă, cum ne învață Jung. Nimic nu se adaugă în lume decât prin ființa morală a popoarelor, care nici nu memorează „întâmplările” altfel decât prin categorii paradigmatice, iar acestea sunt, fundamental și implicit, morale. Nu este oare semnificativ faptul că, etimologic, „întâmplare” vine de la „in templum”?! Iar „templum” înseamnă și „locul unde augurii observau auspiciile”, „loc consacrat pentru auspicii” (deci cadru al profeției, al proorocirii), dar și „tribună pentru discursuri, senat”, adică spațiu al legitimării lucrurilor și faptelor, aspect întărit de sensul tare al termenului care este acela de „templu”, „loc sacru”, „sanctuar”.

Apartenența la un neam te sfințește. Părăsirea neamului te smintește, ba te poate și îndrăci, te aruncă în transa diavolească a înjurăturii de neam, spumegată și urât mirositoare, atestând demonul mut dinlăuntrul ființei tale stâlcite. Neamul este o variantă a Grădinii Raiului, lăsată de Dumnezeu în lume sub forma virtualizată a darului identității. A-l cultiva înseamnă a dobândi actualizarea grădinii. A-l desconsidera, în toate formele lui, înseamnă a pierde Raiul, a lăsa în paragină cea mai de preț grădină și singura casă a ființei care este neamul tău și limba pe care acesta o vorbește cu evlavie, nerușinat (ce penibilă este fuga de limba română în universități, în instituții etc. etc. Vae victis!). Întrebe-se tinerii sofisticați de azi, cât de mândri sunt de credința lor și de faptul că vorbesc românește, că sunt purtătorii unei comori sfinte, cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastră-i o comoară”. Și de câte ori, vai!, s-au simțit rușinați că sunt români, că vorbesc românește, că sunt de o stirpe cu sfinții și martirii neamului lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiiește, în chip netrebnic, să-i memoreze cum se cuvine.

Prin urmare, omul poate, prin faptele lui, să confirme caracterul sfințit (dăruit) al existenței; prin viața dăruită, prin fapte bune, prin vocație (expresia personalizată a harului) poate și se poate adăuga „grădinii” vieții, ori o poate urâți, murdări, degrada, dezgrădi, prin pofte, dez măț, nelimită, nesăbuință, nesimțire de sine însuși și de neamul său etc. El este „locul” (y) în care se rezolvă, iată, ecuația existenței și, deci, chestiunea răului.

Românii, așadar, se înveșnicesc prin mântuirea întru Hristos Domnul, angajând în acest scop (aducând la dimensiune verticală, ascendentă) concepția despre muncă,stabilitate, vecinătate etc., adică tocmai „spațialitatea”, dimensiunea orizontală a existenței. Altfel spus, am putea răspunde că românii răspund întrebării timpului prin ceea ce M. Eliade a denumit creștinism cosmic, înveșnicirea naturii și a conviețuirii, iar tehnica folosită este „liturghia cosmică”, proiectarea existenței în taina participăriimistice a întregii firi la Sf. Liturghie, ca în nunta mioritică. Acest fel de a fi, a simți, a gândi și a acționa împreună cu ceilalți se fixează, la rândul său, în tipare durabile, care au proprietatea de a sistematiza traiul în comun și de a schematiza temele vieții zilnice. Thomas și Znaniecki, sociologi americani, au numit aceste tipare scheme sociale. Grație lor, omul poate organiza existența, iar defecțiunea lor dezorganizează societatea în întregul ei. Noi am numit aceste „tipare” sau feluri pilduitoare de a fi„învățături spirituale”. Când aceste învățături sunt împărtășite de popoare, prin generațiile lor, le numim „învățături populare” sau ale popoarelor. Elitele pot urma aceste învățături sau nu și, în acest din urmă caz, ele se îndepărtează până la înstrăinare de popoarele peste care superfetează. Popoarele au memorat numai acele învățături care cuprind secretul manifestărilor împlinitoare, care fac din fiecare ins un purtător al vasului tainic al împlinirii ființei colective, adică un „preot al creației” și al părtășiei cu neamul. Unii poartă acest vas al darurilor cu toată responsabilitatea, alții, din contră, îl aruncă mereu, căci vasul acesta are proprietatea de a reveni la fiecare dintre noi ca o invitație la slujire și deci ca un prilej de relua tă împlinire a menirilor spirituale, de ființă ale insului. Încât timpul tău, dăruit ție prin darul vieții, poate fi interval de grație, adică de manifestări împlinitoare și deci de bucurie, ori, din contră, poate deveni un cadru de nesfârșite risipiri, de viață fără sens, de suferință absurdă.Insul purtător și împlinitor de daruri este destinat, iată, grațierii. Din contră, cel ce nu contenește să risipească darurile, în frunte cu darul apartenenței, își risipește însăși viața, o transformă în ca dru al unei bizare liturghii întoarse, căci, în loc de a împlini darurile, le risipește, le aruncă de la sine, ceea ce este tot una cu pragul apostaziei, cu păgânismul. Lepădarea de neam este, iată, act antiliturgic, liturghie întoarsă, antecamera apostaziei. Cine se leapădă de neam se poate lepăda și de Dumnezeu. Spunem că insul acela disprețuiește învățăturile grațierii, care ne învață calea spre mântuire și alege, în schimb, învățături false, căci cuprind în ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adică pseudoînvățături zidite de învățători mincinoși, de îndrumători și inițiatori în „cultul” răsturnat al pierderii și al nimicirii.

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu
sursa: Revista Clipa / Ziaristi Online

http://gandeste.org/general/blestemul-unui-neam-tinerii-cu-%e2%80%9einimi-batrane%e2%80%9d/25074

avatar
nicu

Mesaje : 361
Data de înscriere : 11/09/2009
Varsta : 41

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum