Horea(Fiul Patrie dupa Leea)

In jos

Horea(Fiul Patrie dupa Leea)

Mesaj  nicu la data de Joi Sept 12, 2013 10:38 am

Țara Ardealului gemea sub talpa grofilor. Țăranii erau robiți, bătuți, omorâți pentru pricini mărunte ori chiar și fără pricină, numai așe, că stăteau în ceasul ăl’ rău în locu în care nu trebuia. Munca era multă, păstă poate: robota crescusă, zeciuiala așișderea, zile dă lucru gratis și daruri pentru familiile nemeșilor. Tăt cu tătu, erau mai multe zile de lucru pentru grof dăcât o dat Dumnezo în săptămână. Taxele crescusără și ele fără măsură încât numai’ apa și aeru nu să plăteau. Nu mai era nici o leje afară numai. . de bunu plac a nemeșilor.
Din istea baiuri ce munceau poporu de jos și din lacrămile ce să uscasără demult pă obrazu iobagului să rădică Nicula Ursu, dă loc din Albac, zâs altcum Horea că-i plăcea a hori la fluier. Așe l-or țâne minte urmașii: Horea
Așe, cam pă când o dat muguru pomului și firu’ ierbii, Horea s-o gătat să margă la Viana, cu plânjere la împărăție dăspră cum și ce fac grofii.
- Muiere, gată merindea c-o vinit vremea a mă duce să vorbesc împăratului de baiurile multâmii, a norodului dă jos, la ce îi suspus dă cătră nemeșii cia hulpavi!
Ajuns la Viana, Horea așteptă în anticamera împăratului a fi primit. Într-un târzâu, sluga împăratului zâsă:
- Să intre Horea!
Horea o intrat în locu unde împăratu primea pă solii viniți din tăte părțile lumii. S-o ivit și împăratu’ și-o fost izbit dă simplitatea omului istuia și forța pă care o trimetea afară. Împăratu era obișnuit că lumea să i să ploconească, să-i facă temenele și să-i bată mătănii ca la unu’ dintră puternicii lumii. Horea nu făcu nic din tăte aste, numai plecă oleacă capu în sămn dă salutare. Sta drept, d-a-mpicioarele, mare în simplitatea lui de tăran iobag din Munțâ Apuseni. Împăratu fu încurcat păntru câteva mominte apoi zâsă cu glas puternic:
- Vorbește! Am înțeles că ești reprezentantul țăranilor din Transilvania!
- Da, Măria ta, io mi-s și-am vinit să aduc plânjere gre în contra grofilor hulpavi!
După o clipă dă tăcere Horea o zâs:
- Muncile și dările păntru grofi s-or făcut dă trii uări mai mari dă oarece ani încoace. În tătă săptămâna slujim grofului cătă cinci zâle. Și când merem acasă, în zâua a șasa, ca să lucrăm și pă sama noastă oarice, iarăși nu ne dau pace și nie cheamă, ba-ntr-o partie, ba-n alta, fără rând, iarna, primăvara , vara, toamna. Apoi, să știe Măria ta că noi sântem ăi dă secerăm, cosâm, noi strânjem bucatiele, noi le cărăm, da nu păntru noi, că tăte le dăm domnilor. Cărnuri, paseri, oauă, pești, rășină, zdremțăle dă pă noi le dăm, păntru morile dă hârtie a domnilor ca să aibă pruncii grofilor ce ceti. Noi, Măria ta, nu știm a ceti și nici a scrie, numa unii, tare puțâni, cumu-s io, Ursu Nicula, care dân ceea pricină m-or trimis oamenii la Măria ta. Și nu numai pă domni îi răbdăm în spatie ci și pă slujile lor care, dă multie ori îs mai răi ca domnii, că ăl dă să rădică dă jos și uită dă unde o plecat, îi mai lacom ca cela de la care o învățat. Leje nu ieste dăcât numai bunu plac a grofului. Și tăte ar fi cum ar fi, da a mai gre îi bajocora, nie bat, nie căzniesc, nie ieu cinstea… Și-atunci noauă ce nie mai rămâne Maria Ta? Să nie pustiim dă pă pământu nost, dă pă pământu nost să nie pustiim, ori…
O vinit o clipă dă tăcere și apoi Horea spusă:
…ori să nie rădicăm? Cu tăț să nie rădicăm păntru a nu mai fi la bunu plac al grofilor.
Împăratu rămasă mut de mnirare. Ist țăran avu daru să-l uimească cu curaju lui și cu simplitatea cu care zâsă cuvintele ce le zâsă. Măria sa împăratu cujeta la cele auzâte și dădu a dreptatie dân cap.
Horea apucă drumu dă întoarcere. Trimasă veste să să adune țăranii care dă pă unde or fi. Dădu poruncă că dă la fiece casa dă țăran iobag să vină câtie un uom înarmat și să să alăture răsculațâlor la adunarea dă la Mesteacăn. Tăți obidițâ Ardealului să rădicară să vie la Mesteacăn care cu furci, care cu coasă, care cu topoară o cu ce aveau pă lângă casă și să pute folosâ dă armă.
În vremea asta, în tabăra răsculațâlor, ficioru lui Horea îl întrebă:
-Tătuță, cum îi împăratu? Cum arâtă el? Cum vorbeștie el?
-Apoi, dragu tatii, împăratu îi și el uom ca tăți uoamenii, numa că are vorba încâlcită, nu vorbeștie dirept. Numa noi , țăranii, vorbim așe. Dacă iasă binie, atunci tătă cinstea și fala îs a lui, dacă iară, nu iasă binie, atunci n-ai priceput tu ce-o zâs iel.
-Și ce i-ai zâs tătuță?
-I-am zâs dă robie. Că dragu tatii, să știi tu dă la minie, în robie, nu-i atâta dă rea robia, cât rău îi că dacă țâne pre mult, uomu să învață cu ea, să obișnuieștie cu fruntia-n tărână, cu sărumâna, cu ploconitu, cu plecăciunea. Îi ca pasărea ce proastă care să-nvață cu colivia dă uită să mai zboare ori să tieme să nu afle stăpânu că nu o uitat a zbura. Așe sântem noi amu și d-aia trăbuia să-nceapă. Orișicum, cu ori fără voia împăratului, da trăbuia să-nceapă!
Oaminii să strânjeau în număr tăt mai mare la Mesteacăn și pân-prejuru satului. În mijlocu multâmii rădicate apăru Horea și-atunci i să adusă spră judiecată pă grofu locului cu tăț a lui: muierea și pruncii.
- Măria ta, zâsă unu dintre țărani, i-am adus la tinie spră judiecare!
Horea rădică glasu:
-Io nu-i pot judieca, nu-i cunosc, n-or fost stăpânii mnei! Judiecațâ-i voi!
Țăranu care-l adusă pă nemeș în fața lu Horea zâsă strâgând:
-Să ptiară! În furci cu el!
Horea să-ncruntă:
- Binie dară, dacă așe țâi voia, să ptiară! Începe cu pruncii că doară și ii îs neam de grof, da judiecă cu dreptatie ce pediapsă li să cuvinie!
Țăranu zăbăvi oleacă în mânia lui. Horea întoarsă privirile roată păstă mulțâme și dădu cu uăchii de un bătrân alăturat norodului:
- Moșule! Tie văd cel mai vârsnic dă pă aci, ie zâ dumeta,, care-i ce mai gre pediapsă păntru voi?
-Viața! O viață ca a noastă pediapsă să chiamă! zâsă uomu după ce să cujetă oleacă.
Horea rădică iar glasu să fie auzât dă tătă lumea:
- Apoi, dacă-i așe, dân care pricină nu-i osândiți la a duce o viață ca a voastră? Să fie iobagi, că mai rău îl doare pă cela dă ptică dă sus dăcât pă cela ce-i obișnuit cu ie! Da pruncii luatâ-i voi, că ii îs mici săracii, n-au nici o vină!
O muiere din rându răsculațâlor să dusă și luă pruncii dă mânuțâ. Grofu să uită la ea a mulțămită și-i zâsă:
- N-o să uit nană Mărie!
- Ba îi uita domnule! Tătdauna, când să ajunje sus, să uită! zâsă muierea cu glasu uomului care știie ce spunie.
Tăcerea să lăsă păstă mulțâme. La un răstâmp țăranu mânios care vrusă să trimeată la moartie pă grof și tătă casa lui strâgă:
- Să alungăm tăț ungurii dă pă pământurile noaste! Să nu mai rămână nici urmă!
Mâna lu Horea să tinsă spre unu dântră țărani și glasu lui iar să făcu auzât dă tăț:
- Aista-i ungur! Îl chiamă Adalbert! Să batie ca și noi ,românii, în contra nemeșilor! Credieți voi că dă pre mult binie s-o alăturat el nouă? Ce facem cu iel, omorâmu-l? Istalalt, și arăta un alt uom dân mulțâme, îi săcui, iobag ca și noi, omorâmu-l și pă asta?
Privirea lui Horea era tăiosă și poruncitoare. Uăchii scăpărau scântiei când s-or oprit la un țăran ce luasă pă dânsu hanile unui grof:
- Da cu aista ce făcem? Îi român d-a nost, îl chiamă Ioan a lu Ciobanu și uită-l că traje la grofie, nu mai is pă poftă zdremțăle noaste! Apoi pântră ghinț io zâs uomului: Dutie mă să nu tie văz!
Horea o zâs mai dăpartie:
-Să făcem cunoscute vrerile noaște!
-Cândia Niculae, scrie ! Astăzi, 24 novenvrie 1784 io Horea zâc: prima –iobăgie să nu mai fie, a doua – nici nemeși să nu mai fie, a triie –fiecare să-ș găsască o slujbă după putierile lui dân care să trăiască, fie iel nobil sau om dă rând…
Și țăranii iobagi or pornit să-și facă dreptatie mai dăparte. Rădicarea obijduițâlor o cuprins tătă Transilvania. Și Horea împărța dreptatia lui la tătă lumea. Când o vinit iarna o dat drumu poporului la cășile lor și el s-o tras în munțî, în Pădurea Scorocetului, la loc ferit și sâgur, cu gând să rădice iar uamenii în primăvară până s-a face dreptatie cu tătu. Numai că s-o aflat oaricine să-l vânză.
Pân sate umbla poruncă împărătiască că cine a ști zâce undie să ascundie Horea o fi răsplătit cu liberarea dân iobăgie și a fi plăchit cu aur. Unu, Ion a lu Căuaciu să gânde în sânea lui: „Mă duc și le spui inde să ascundie Horea și Cloșca că doară împăratu nu mințăște”. Gărzâle împăratului s-or dus după spusa lu Ion a Căuaciului i-or prins, i-or pus în lanțuri grele și or luat drumu Bălgradului cu prinșii după ei.
Pă drum Horea, ostenit dă greutatia lanțurilor și cu buzăle arsă dă setie să opri în drept la un izvor și o vrut să beie da soldatu o hățât lanțurile și nu l-o lăsat. Atunci Horea o zâs plin dă năcaz și dân tăt sufletu:
- Săcătură!.. și apa izvorului o săcat ase că nici soldațî n-or mai avut cu ce-și ostoi setia. Aste erau zvonurile care îmblau prin tăte satele după prindierea lui Horea.
Amu Horea sta în lanțuri grele în tiemnițăle Bălgradului. Și păntru că poporul nu voia a credie că Horea o fost prins, împăratu dete poruncă că Horea și Cloșca, numit altcum Ioan Oarcă, să fie purtați în lanțuri pân locurile fărădelejilor lor. Pă undie treceau uoamenii zâceau:” Horea, împăratu nost! Și bădița Cloșca, căpitanu lui” să dăscoperau apoi și rămâneau ase, în admirație, păntru craiul lor, pân ce căruța condamnților să perdea în zare. Bărbațâ blâstămau, muierile planjeau, copchii să opreau dân jocu lor pă undie treceau ei. Mulț îngenuncheau și să închinau în fața lui Horea ce stea drept, în picioare, cu lanțurile în mâni, în căruța care-l duce la Bălgrad, undie avea a fi pus iar în tiemniță și anchetat până în zua caznielor.
Ajuns odată la Bălgrad, Horea fu trimes la comisia de anchetă a împăratului. Nu spusă nimic. Apoi fusă chiemat Cloșca, da nici dă la iel nu avură a afla nimic. Apoi, văzând iei că nu pot ajunge nicăierea cu întrebările, împuternicitu imperial o cerut a-l vede pe Horea. Socotia el că pân viclenie a scoate dă la el ce n-or putut scoatie anchetatorii. Horea fu dus, în lanțuri, la legatu imperial. L-or bagat înlontru. Legatu s-o oțărât către slujbași:
-Nu v-am zis, fără lanțuri, Horea este oaspetele meu!
Lui Horea îi fură scoasă tăte lanțurile și odată rămăși sânguri legatu o început cu glas domol:
-Bună seara, Horea.
-Bună să-ț fie inima domnule!
-Șezi la masa mea și mănâncă din ce vrei. Acolo în fața mea.
Horea să așeză în capu mesii și rămasă ase în aștieptare.
-Am auzit, zâsă legatu, că cei de la comisia de anchetă n-au reușit să scoată nimic de la tine.
- Și aț gândit că oi măturisâ în fața bucatielor și a vinului! zâsă Horea cu un zâmbet amar.
-Horea, pentru faptele săvârșite, pedeapsa este tragerea pe roată, adică or să ți se frângă picioarele, apoi mâinile, apoi coșu pieptului…
-Domnule, tătă lume moare înt-un fel! Io, nădăjduiesc a muri așe fel încât țăranilor, când ș-or aduce amintie, să le fie rușinie a mai sta cu fruntia plecată în țărână în fața grofilor, în față la niștie uoameni fără inimă,în față la niștie nimenia ! Ș-apoi, dă când cu rădicarea norodului, io am știut d-atuncia încă că am bătut mâna și cu moartea!
Legatu o dat glas mai dăpartie:
….apoi trupu o sa-ți fie spintecat în patru și atârnat în patru părți de țară!
Horea o zâmbit:
-Apoi, oi ave un mormânt larg…larg cât tătă Țara Ardealului!
Văzând că Horea nu să tinsă dă nici un fel dă bucate si că nici dân vin nu bău, legatu i-o zâs:
-Nădăjduiesc că nu te temi că vreau a te otrăvi?
-N-ai dumnieta aie inimă domnule. Pă cinie-ț mai căzni atunci ? zâsă râzând Horea
-Pentru crimele și prădălniciile ce ai săvârșit…dădu a zâce legatu numai că l-o oprit Horea care zâsă:
-Dacă-i crimă a-ț cota libertatia atunci am săvârșit și faptă dă omorâre. Zâceți că am prădat, da iei nu ni-or prădat pă noi până într-atâta că nici haine a mai pune pă noi nu mai avem. Zâceți că am săvârșit crimă? Câți nemeși or perit la rădicarea poporului?
Legatu cujetă apoi zâsă:
-Cam 200…
-Cu ce măsură cântărești domnule? o întrebat Horea
-Cu măsura împăratului care m-a împuternicit pe mine sa-l reprezint în ancheta răscoalei
- Îi măsură mincinoasă domnule păcum îi și stăpânu iei! zâsă Horea. Înt-un tărzâu Horea spusă:
-Să nu fii mânios domnule că nu ai putut afla dă la minie ce t-ai dorit. Îi o taină care o adunat pre mulți uoameni în juru iei. Nu-i a me, nu-i a nici unuia, îi a noastă și io oi duce-o cu minie dâncolo. Poate că iar ni-ț robi, da românii ș-or aduce aminte că io, Nicula Ursu, zâs Horea, i-am învațat ce-i libertatia, pă unii cu vorba bună, pă alții cu focu, cu coasa ori cu săcurea, ca să fie pă priceperea fiecăruia.
-Toate astea se vor uita Horea!
- Nu nie cunoști domnule… și d-aia nu nie putieți stăpâni. Românii, nu s-or mai sâmțât robi vreme de trii săptămâni cât o țânut focurile, și asta n-o putieți lua înapoi! Rămâi cu binie domnule!
Și iaca ca vini și zua dă 28 fevrarie a anului 1785. Zâua în care o fost omorât din porunca împăratului, Horea, împăratu nost și Cloșca, în cetatia Bălgradului, pân trajere pă roată. Zâua plină dă jele, că și ceru și pământu și uaminii tăți plânjeau după Măria sa Horea. Dân poruncă împărătiască, fusără adunați câtie trii uameni din orisicare sat dân Munțî Apuseni ca să le fie învățătură dă minte a să mai rădica în contra nemeșilor.
Dă bună dimineață nemeșii or început a sărbători cum să cuvine zua asta în care să videau scăpaț dă tăte grijile. Prima dată or început cu plățile vânzătorilor. La intrarea în piațu cetățî grofii or tins masă mare la care ședea legatu imperial și slujile lui iar pă masă să aflau plățâle celor ce-or vândut.
Legatu zâsă:
-Apropiați-vă să vă luați plata dată vouă de bunăvoința imperială! Pișpecu, adicătielea episcopu, să aleasă cu o medalie de onoare că ajută cu prinderea lu Crișan, care să spânzurasă în închisoare, iar Ioan a lu Căuaciu cu un hârtie pân care era liberat din iobăgie și oarice galbeni. Aista era prețu cu care o fost vândut Horea și dă care vânzătoru nu s-o putut bucura. Câci căpătă actu Ion a lu Căuaciu să dusă fuga spră sat strâgând bolând de fericire: „Mi-s liber! Am scăpat de iobăgie”. O umbră s-o dăsprins din rândurile țăranilor adunați în piaț, și ascunzându-să și înșelând vijilența soldațâlor o ajuns înaintea lui Ion în sat. Când ajunsă Ion, uamenii l-or primit încruntați la marjinea satului, nici nu i-or dat voie a intra în țarina satului, să nu spurce locu. Un uom tăcut să dusă spră Ion, scoasă cuțâtu și-l vârâ în grumazu lui Ion. Ion dădu a strâga da nu să auzâ numai un gâlgâit că sânjele îi umplusă gura. Uomu dă plini dreptatia faptielor lui Ion zâsă:
- Taci mă spurcatule că glas dă câne nu mere la cer, și scuipând pă iel o mai zâs: Amu iești liber, nu ti-ar primi pământu!
La intrarea din piațu cetății să orânduiră soldațâ. Nu mai ierea mult și căruța condamnațâlor trăbuia să aducă pă Horea și pă Cloșca ca să fie supuși caznielor. Căruța apăru și Horea să rădică în picioare și și-o rochit privirea păstă multâme. Apoi, încet s-o scoborât dân căruță, cu Cloșca care l-o urmat. Mereau cu pas măsurat cătă locu unde urma a fi căzniți. Treceau pă o uliță care de o partie și dă alta avea o mare dă țărani năcăjiți, cu capitiele plecate și care îndată ce l-o văzut o început a șușoti: „Horea, împăratu nost! Măria sa Horea! Bădița Horea!” fiecare după priceperea lui și după cum îl sâmța. Horea să opri în fața unui tânăruț ce ședea în rându dân față. Tânăru ierea fiu-sau și plânjea ca un prunc. Horea bagă un dejt sub bărbia lui și zâsă:
-Ce faci mă, plânji? Tu plânji mă? Apoi zâsă cu glas mare sa-l audă tătă lumea: Să fie pentru ce dân urmă oară , înțelesu-mai? Îți ave vreme să plânjeți când tăte or intra în făgașu lor și or fi iar așe cum le-o dat Dumnezo!
Ficioru să opri a mai plânje, da tare cu greu, fusă sânguru rămas în picioare, că restu, tăți s-or înjenunchiet să cinstească pă Horea si moartea lui ce ierea atâta dă aproape.
Horea ajunsă la locu execuții și încetu urcă scară și să opri pă platformă urmat aproape de Cloșca. Legatu împărătiesc începu a ceti sentința cu glas tare să audă tătă lumea și cu opriri păntru a da condamnatului putința de a răspundie:
- „Sentința procesului împotriva lui Horea din ziua de 28 februar a anului 1785. Numitul Nicula Ursu, zis și Horea să face vinovat de jaf și crimă…
Horea nu zâsă nimic, numa zâmbi că așe videau grofii și împăratu dreptatia, ca pă crimă și ca pă jefuire.
- …de ridicare împotriva legilor nobiliare ale statului Transilvania și împotriva autorității imperiale
Horea zâsă:
-Apoi dacă asta-i vină, să coți dreptatia ălora obijduiți, ălora robiți și supuși poftielor domnești , mă fac vinovat de rădicare împotriva lor. Apoi cu glas puternic o zâs: Dacă am rădicat poporu nu l-am rădicat numai că așe am vrut io, l-am rădicat c-o fost musai, că nu mai pute țăranu a duce ce-i pune nemeșu în spinare, că i-o ajuns cuțâtu la os. D-aia m-am sculat și am rădicat tătă Țara Ardealului cu minie odată!
- … și de faptul că a declarat că Ardealul, domeniu imperial, este al românilor
Horea zâsă tare și răspicat și sâmplu, să-l priceapă tătă lumea adunată la fața locului:
- Păcum și ieste!
Un cârd de popi să urcară pă platformă. Mulțâmea ședea tătă înjenunchiată, muierile planjeau, bărbațâ lăcrămau și blăstămau. Pișpecu să apropie dă Horea și începu:
-Pământ iești și în pământ vei merge….
Horea prive în zare, apoi să uită la pișpec și la medalia ce strălucea pe chiptu lui, zâcând:
- Taci părintie! Lasă-nie a muri în pace!
Popa muțâ. Apoi Horea să întoarsă spre Cloșca și-i zâsă parcă din altu veac:
-Îs proști ,mă Ioane, îs proști! Bălgradu…Bălgradu lu Vodă Mihai , ni-l dau astăz nouă. Nu l-am luat noi, ni-l dau iei dă bună voie. Și cum vor iei a ne uita românii când nu l-or uitat nici pă cel Mihai vodă care io unit, așe cum i-am unit noi, și le-o arâtat cum îi a fi liber.
Apoi tăcu, să uita numai în zare, drept, cu fruntia sus, parcă-l videa acolo sus pă Mihai vodă. Vini călău. Horea să uită la el dârz. Călău căzu în jerunț și zâsă:
- Horea, Măria ta, io îs numa un slujbaș al împărățâiei și plinesc porunca împăratului, tăte aste le spusă cu voce vinovată ca și cum și-ar fi cerut iertăciune.
-Scoală, pliniește dară porunca împărătiască!
Cloșca fu luat dă ajutoarele călăului și tins pă lemn ca să fie zdrobit cu roata. Când l-or luat Horea i-o zâs sâmplu:
-Meri cu binie Ioane!
Apoi oasăle începură a trosni sub greutatia roțâ. Cazna lu Cloșca să sfârșisă, își dădu sufletu. Horea rădică glasu și zâsă:
-Să le vorbiți pruncilor voști dă libertatie, dațâ-i la școli, suferiți de foame, trăjeți cu ghinții, să fie mai învațaț ca pruncii grofilor, și câtiodată mai aminchițâ-le și dă minie, da mai rar… ca să nu să ieftiniască
…. Și Horea nost s-o duc la străbunu Mihai, în ceru sfințâlor, la Dumnezo ăl bun și milostiv.
Pă câmpia Bălgradului iera frig da în inimile uaminilor era cald păcum lacrimi calde le curau pă obrazurile bărboase ascultând povestea străbunului lor. Iereau trimișii moțâlor la Marea Unire. Bătrânul care le-o zâs povestea împăratului lor, a Măriei sale Horea, să scutură ca și cum ar fi fost trezât din visare și zâsă :
La intrarea din piațu cetății să orânduiră soldațâ. Nu mai ierea mult și căruța condamnațâlor trăbuia să aducă pă Horea și pă Cloșca ca să fie supuși caznielor. Căruța apăru și Horea să rădică în picioare și și-o rochit privirea păstă multâme. Apoi, încet s-o scoborât dân căruță, cu Cloșca care l-o urmat. Mereau cu pas măsurat cătă locu unde urma a fi căzniți. Treceau pă o uliță care de o partie și dă alta avea o mare dă țărani năcăjiți, cu capitiele plecate și care îndată ce l-o văzut o început a șușoti: „Horea, împăratu nost! Măria sa Horea! Bădița Horea!” fiecare după priceperea lui și după cum îl sâmța. Horea să opri în fața unui tânăruț ce ședea în rându dân față. Tânăru ierea fiu-sau și plânjea ca un prunc. Horea bagă un dejt sub bărbia lui și zâsă:
-Ce faci mă, plânji? Tu plânji mă? Apoi zâsă cu glas mare sa-l audă tătă lumea: Să fie pentru ce dân urmă oară , înțelesu-mai? Îți ave vreme să plânjeți când tăte or intra în făgașu lor și or fi iar așe cum le-o dat Dumnezo!
Ficioru să opri a mai plânje, da tare cu greu, fusă sânguru rămas în picioare, că restu, tăți s-or înjenunchiet să cinstească pă Horea si moartea lui ce ierea atâta dă aproape.
Horea ajunsă la locu execuții și încetu urcă scară și să opri pă platformă urmat aproape de Cloșca. Legatu împărătiesc începu a ceti sentința cu glas tare să audă tătă lumea și cu opriri păntru a da condamnatului putința de a răspundie:
- „Sentința procesului împotriva lui Horea din ziua de 28 februar a anului 1785. Numitul Nicula Ursu, zis și Horea să face vinovat de jaf și crimă…
Horea nu zâsă nimic, numa zâmbi că așe videau grofii și împăratu dreptatia, ca pă crimă și ca pă jefuire.
- …de ridicare împotriva legilor nobiliare ale statului Transilvania și împotriva autorității imperiale
Horea zâsă:
-Apoi dacă asta-i vină, să coți dreptatia ălora obijduiți, ălora robiți și supuși poftielor domnești , mă fac vinovat de rădicare împotriva lor. Apoi cu glas puternic o zâs: Dacă am rădicat poporu nu l-am rădicat numai că așe am vrut io, l-am rădicat c-o fost musai, că nu mai pute țăranu a duce ce-i pune nemeșu în spinare, că i-o ajuns cuțâtu la os. D-aia m-am sculat și am rădicat tătă Țara Ardealului cu minie odată!
- … și de faptul că a declarat că Ardealul, domeniu imperial, este al românilor
Horea zâsă tare și răspicat și sâmplu, să-l priceapă tătă lumea adunată la fața locului:
- Păcum și ieste!
Un cârd de popi să urcară pă platformă. Mulțâmea ședea tătă înjenunchiată, muierile planjeau, bărbațâ lăcrămau și blăstămau. Pișpecu să apropie dă Horea și începu:
-Pământ iești și în pământ vei merge….
Horea prive în zare, apoi să uită la pișpec și la medalia ce strălucea pe chiptu lui, zâcând:
- Taci părintie! Lasă-nie a muri în pace!
Popa muțâ. Apoi Horea să întoarsă spre Cloșca și-i zâsă parcă din altu veac:
-Îs proști ,mă Ioane, îs proști! Bălgradu…Bălgradu lu Vodă Mihai , ni-l dau astăz nouă. Nu l-am luat noi, ni-l dau iei dă bună voie. Și cum vor iei a ne uita românii când nu l-or uitat nici pă cel Mihai vodă care io unit, așe cum i-am unit noi, și le-o arâtat cum îi a fi liber.
Apoi tăcu, să uita numai în zare, drept, cu fruntia sus, parcă-l videa acolo sus pă Mihai vodă. Vini călău. Horea să uită la el dârz. Călău căzu în jerunț și zâsă:
- Horea, Măria ta, io îs numa un slujbaș al împărățâiei și plinesc porunca împăratului, tăte aste le spusă cu voce vinovată ca și cum și-ar fi cerut iertăciune.
-Scoală, pliniește dară porunca împărătiască!
Cloșca fu luat dă ajutoarele călăului și tins pă lemn ca să fie zdrobit cu roata. Când l-or luat Horea i-o zâs sâmplu:
-Meri cu binie Ioane!
Apoi oasăle începură a trosni sub greutatia roțâ. Cazna lu Cloșca să sfârșisă, își dădu sufletu. Horea rădică glasu și zâsă:
-Să le vorbiți pruncilor voști dă libertatie, dațâ-i la școli, suferiți de foame, trăjeți cu ghinții, să fie mai învațaț ca pruncii grofilor, și câtiodată mai aminchițâ-le și dă minie, da mai rar… ca să nu să ieftiniască
…. Și Horea nost s-o duc la străbunu Mihai, în ceru sfințâlor, la Dumnezo ăl bun și milostiv.
Pă câmpia Bălgradului iera frig da în inimile uaminilor era cald păcum lacrimi calde le curau pă obrazurile bărboase ascultând povestea străbunului lor. Iereau trimișii moțâlor la Marea Unire. Bătrânul care le-o zâs povestea împăratului lor, a Măriei sale Horea, să scutură ca și cum ar fi fost trezât din visare și zâsă :
-Io, Ioan Ursu, dân neamu lu Horea, vă zâc: azi at primit de la bădița Horea, dezlegare de a plânje, că iacă, astăzi trii s-o făcut unu…Țara Ardealului, Țara Moldovei și Țara Româniască, tăte-s una așa cum o vrut și Măria sa Horia !
avatar
nicu

Mesaje : 361
Data de înscriere : 11/09/2009
Varsta : 41

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum