Cinci au fost ,unul este

PUI DE LEI

Eroi au fost,eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii orişiunde cresc.

E viţa noastră făurită
De doi bărbaţi cu braţe tari
Şi cu voinţa oţelită,
Cu minţi deştepte, inimi mari.

Şi unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor amarnic
Au dat cu-atâţia duşmani piept.

Şi din aşa părinţi de seamă
În veci s-or naşte luptători,
Ce pentru patria lor mamă
Vor sta ca vrednici următori,

Au fost eroi, şi-or să mai fie,
Ce-or frânge duşmanii cei răi,
Din coasta Daciei şi-a Romei
În veci s-or naşte pui de lei.

Ioan Neniţescu


https://www.youtube.com/watch?v=gBN8xWnMmx0

La Arme

De Mihai Eminescu


Auzi !Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi :
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă n ziua de apoi.
E sora noastră cea mezina,
Gemând sub cnutul de Calmuc,
Legatăn lanţuri e-a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-au ? Poate numai doarme
Şi-asteaptă moartea de la câini ?
La arme !
La arme dar Români!
Pierit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi,
Voi, fii ai vechi Transilvanii,
Sânteţi cu toţi enervaţi.
Şi suferiţi în înjosire .
De la Braşov pân la Abrud.
Ca să vă ţie în robie
Fino-tătaru orb şi crud.
Şi nimeni lanţul no să farme
Nu aveţi inimi, naveţi mâini(?)
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români!
Iar tu iubită Bucovină.
Diamant din stema lui Ştefan.
Ajuns-ai roabă şi cadână
Pe mâini murdare de jidan.
Ruşinea ta nu are samăn,
Pământulsfânt e pângărit
Mişel şi idiot şifarmăn
Cine-ar mai sta la suferit
Nălţaţi stindardul sfânt în mâini
La arme !
La arme dar Români !
Pierduţi sânteţi pe Criş şi Mureş
E moarte , e leşin, e somn ?
Au Dragoş, nu-i din Maramureş,
Au na fost la Moldova Domn ?
Nau frânt a duşmanilor nouri,
Nau frânt pe Leşi şi pe Tătari,
Au Dragoş, vânător de bouri
No să vâneze şi maghiari ?
Ruşine pentru cel ce doarme.
Sculaţi ca să nu muriţi mâni.
La arme,
La arme darRomâni !
Din laur nemuritoare ramuri,
O ! ţară punen frunte azi,
Şi tricolorul şa lui flamuri
Sănfăşuri pieptul tău viteaz,
Şi smulge spada ta din teacă.
Şiţi cheamă toţi copiii tăi
Şi la război cu dânşii pleacă
Cu fii de şoim şi fii de smei
În valuri crunte ca să farme
Calmuci ,Tătari, duşmani, stăpâni
La arme, la arme!
La arme fraţi Români!

https://www.youtube.com/watch?v=tdYqU3pTh-8

CANTEC


Tara-avem si noi sub soare,
Si-o r vnesc dusmani destui,
Dar prin vremi asupritoare
N-am lasat-o nimanui.
E bogata, zici ! vezi bine,
E bogata, caci in ea
Multe inimi sunt, straine,
Si-i frumoasa, ca-i a mea.
Daca-i mica, nu-i de-ocara,
Caci viteji in ea mai s nt,
Si-apoi si la noi in tara
Creste fierul din pam nt :
Cnd voim, il stim culege,
Stim cum sa izbim cu el
Cnd dusmani lipsiti de lege
Vin spre noi cu g nd misel.
Steag avem si noi, straine,
Si-l iubim cu juram nt.
Ziua raului c nd vine,
Ce frumos se zbate-n v nt !
E fr umos si steagul vostru,
Dar pe-al nostru de-l privesc
Tot mai m ndr u este-al nostru,
Si mai sf nt, ca-i rom nesc.
Rupt de-asprimile furtunii
Rascolite de dusmani
L-au purtat cinstit strabunii
Prin at t amar de ani.
De ne cheama azi la moarte,
Veseli mergem la razboi :
Sa dea Domnul sa ni-l poarte
Si nepotii tot ca noi !
Stim si noi o lege sf nta,
Si de-un veac de ani acum
Stam cu ochii tot spre tinta,
Mergem tot pe-acelasi dr um.
Pentru sf nta leg e-a crucii,
Pentr u limba ce-o vorbim :
Ce de-otel pe sabii lucii
Pus-am noi de c nd traim !
Stie Dumnezeu de-i bine
Ori de facem vrun pacat
Dar noi stim c-asa e bine
Sa tinem ce-am apucat.
Pentr u lege, pentru limba,
Noi cu gura prindem foc :
Numai v ntul se tot schimba,
Insa muntii stau pe loc.
Sunt si neamuri mai cu nume,
Mai vestite la razboi ;
Or fi multe poate-n lume,
Cte n-au ajuns la noi.
Dar noi stim ce ne-nvatara
Cei ce-au fost, si c nd rostim
Vorba sf nta neam si tara
Noi, straine, tresarim.
Pentru cel ce ne iubeste,
Tot ce-avem noi dam cu drag,
Dar c nd neamul ni-l huleste
Si vrajmas ne vine-n prag,
Mii de osti cu el s-aduca :
Noi suntem rom ni destui
Cnd de piept cu noi s-apuca,
Aiba-l ceru-n mila lui !


Autor: George Cosbuc

Patria romana


Patria ne-a fost pam ntul
Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si pun nd dusmanii-n juguri
Ei au fram ntat sub pluguri
S ngele Dumbravii-Rosii.
Asta-i patria rom na
Unde-au vitejit stramosii !
Patria ne e pam ntul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam m na rom neste :
Numai noi cu-acelasi nume,
Numai noi rom ni pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspin nd cu toti odata
Si-av nd toti o bucurie ;
Asta-i patria rom na
Si ea sf nta sa ne fie !
Patria ne-o fi pam ntul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o m ndra Rom nie
De-o vrea cer ul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea rom neasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce rom nismul are :
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei rom ne
Inima si viata-ntreaga.


Autor: George Cosbuc





Scumpa tara romaneasca


Scumpa tara rom neasca,
Cuib in care ne-am nascut,
Cmp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca,
Scumpa tara rom neasca,
Te salut !
Si-a mea frunte ti se-nchina
Ca naintea unui sf nt,
Caci, desi copil eu s nt,
Inima de dor mi-e plina.
Sa te vad mereu regina
Pe pam nt.
Sa ai viata de vecie,
Sa sporeasca-al tau popor ;
Sub stindardul tricolor
Sa nu vezi dec t fratie,
Si-atunci, dac-o fi sa fie,
Pot sa mor !


Autor: George Cosbuc

La buciumul
de Alecu Donici


Buciume cu voce tare,
La bună vreme răsuni:
Eu salut a ta cântare,
Ca vitejii mei străbuni.

A lor bucium suna semnul
Mişcărilor ostăşeşti,
Iară tu ne cânţi îndemnul
La fapte înţelepţeşti.

Patriotica simţire
Vrei să deştepţi între fraţi,
Ale căror despărţire
A stat ani îndelungaţi.

Şi ce viaţă e mai bună,
Cum psalmistul a cântat:
Decât fraţii împreună
Să trăiască ne-ncetat?

România să vieze
Subt o lege, subt un scut,
Să tot binecuvânteze
Pre cei ce-o au renăscut!

Cântă, cântă, bucium falnic,
De străbate la auz;
Căci pentru păcatul jalnic
Sunt între arcaşi şi surzi.

Ex ossibus ultor!


A fost un tanar imparat -
De la misei a smuls averea
Si-a smuls de la tirani puterea
Si multi nebuni a spanzurat.

Dar patru insi vorbind in soapte


L-au dus in giulgiuri invalit
Si-n codul cel mai tainuit
L-au ingropat tarziu in noapte.
Cei tari au zis: „A fost misel!
Ne-a prigonit prea multa vreme.“
Iar popii fulgerau blasteme
In cei ce mai vorbeau de el:

Nici voie sa-si cerneasca portul,


Nici drept sa-l planga n-au avut.
Si niciodata n-au stiut
In ce pamant le doarme mortul.
Si nu vor sti! Caci groapa lui
In blastemat pamant s-ascunde.
Nici soare-acolo nu patrunde,
Nici plangerile nimanui.

Jurat-a iadul sa-ngradeasca


Cu nopti de veci acest mormant;
Iar brazii tac, ca nici un vant
Nui clatina ca sa vorbeasca.
Dar noaptea-n zare, uneori,
Cand e furtuna-n departare,
La margini de-orizont rasare
Un fulger alb, tarziu spre zori,

Si-ntruna spre padure arata


Si scapara spre ea mereu;
E, parc-arata Dumnezeu
Spre groapa cea de veci uitata.
Iar intr-o noapte va lovi!
Si spintecata de lumina
Fugi-va noaptea cea haina,
Si brazii-n flacari or vorbi:

Si-atunci, cu fulgerul tovaras,


Iesi-va mortul imparat,
Si-n iadul lor, de-unde-au plecat,
S-or prabusi tiranii iaras.
(Titlul se traduce din latina prin: “Din mormant se ridica razbunatorul !”)

TARA MEA

de Ioan Neniţescu


Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;

Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;

Şi unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;

Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

În zile grele
de Alexandru Vlahuţă



Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu…
Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei.

Citeam, şi-mi păreau basme, cum se lăsau pe ţară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pământul sub ploile de vară.

Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în braţe, prin codri rătăcind,
Câte-un bătrân ce cată, din vârful unui grind,
Cum trec, mânaţi în cârduri, ca turmele de vite,

Cum trec, duşi în robie, subt bici, feciori şi fete,
Şi carele-ncărcate cu bogăţia ţării,
Şi-n urmă, cât bat ochii, în limpezişul zării,
Grămezi de scrum din toată strânsura pe-ndelete…

Citeam şi-mi păreau basme. Şi iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele;
Şi văd cum calcă lifta* pământul ţării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bântuie străinul:

Să nu mai ştiu nimica de cei rămaşi acasă,
Decât că e vrăjmaşul stăpân pe soarta lor…
Gândindu-mă la dânşii, muncit de griji, de dor,
Stau în adâncul nopţii, cu coatele pe masă,

Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, bolnavi, sub zloată
Moşnegi căzuţi pe drumuri, femei batjocurite
În jurul lor, copiii cu braţele ciuntite
Înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată.

Şi-atunci tresar sub gândul că prea am trăit bine;
Prea mult am râs; prea-n toate vedeam numai un joc…
Şi trebuia să vie acest năprasnic foc,
În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.

Fii binecuvântată, fecundă suferinţă,
Tu ce ne eşti trimeasă de veşnica dreptate
Să curăţi neamul nostru de vechile păcate,
Să faci din el o-ntreagă şi singură fiinţă!

M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară.
Şi-n inima-mi rănită adânc ţi-ai scris cuvântul:
Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul
Din care-aştepţi viaţa cea nouă să răsară.

Adrian Paunescu Scrisori catre Avram Iancu



Prima scrisoare catre Avram Iancu

De-atâtia ani tot urc în Apuseni,
De-atâtia ani sa ma întorc îmi vine,
Încât mai bine-as sta, Maria-Ta,
si-as odihni aicea lânga tine.

Mi-e drag de Apuseni, mi-e drag de moti,
Aici mi-aduc poporul sa se-nchine,
si n-am puterea sa-i ajut un pic,
si nu am cale sa le fac un bine.

si, Doamne, ne-am întors în veacul tau
si mergem în genunchi pe fosta cale,
Din poarta-n poarta vom cersi, din nou,
Zidari bolnavi ai lumii inegale.

si iarasi vom ajunge sa visam
Rupturi, incendii, lancii si rascoale
si va cânta furtuna pentru toti
Pe fluierul din dreptul gurii tale.

O, Craisor iubit, ce pot sa-ti spun
Decât ca tara a-ncetat sa spere
si c-ai murit aproape în zadar:
Poporul nu se afla la putere.

În Apuseni, mormântul tau s-a-ntins
si e un fel de cimitir de stânca,
si mortii sunt mai multi decât cei vii,
si neamul românesc mai moare înca.

De-atâtia ani ating mormântul tau
si capat stropul tragic de putere
Cu care ma hranesc un an întreg
si ma întorc, un altul spre a-ti cere.

Dreptatea a pierit definitiv
si n-are rost femeile s-o plânga,
Întreaga tara, astazi, dedesubt,
Se muta cu lucrarea ei adânca.

Acum e vânt ca din strafund de timp,
Furtuna dinspre Tebea se ridica
si caii schiopi ritmeaza pe sosea
O vitejie ce-a ajuns peltica.

De ani si ani la groapa ta ma-ntorc
si ma închin, si-o lacrima îmi pica
si vad ce mare e mormântul tau
Pentru aceasta trista tara mica.

Mi-e drag de moti, mi-e drag de Apuseni,
Când îti ating mormântul, mi-este bine,
Nu vreau nimic decât sa te salut
si sa-ti confirm ca-n tara nu e bine.

Suntem vânduti si ridiculizati,
Politica a lipsei de rusine,
si iarasi am venit ca sa te rog
Sa ma primesti alaturea de tine.

8 august 1995,
Deva - Brad

A doua scrisoare catre Avram Iancu

Cu umilita mâna istovita
Îti scriu scrisoare, Craisor uitat,
Sa-mi cer iertare c-am ramas în viata,
Pe când Ardealul nostru-a fost tradat.

Se cuvenea sa-i las pe toti s-accepte
si eu sa ies în munti si sa-i revolt
Pe cei mai înselati copii ai lumii,
Cei de pe Mures, Cris, Siret si Olt.

Mai bine mort decât în cârdasie
Cu cei mai mari si cinici tradatori,
Care ocupa tara cu minciuna,
Batjocorind si neam, si trei culori.

Sa afli, în a doua mea scrisoare,
Acest cosmar, iertându-l, daca poti,
Dar unul, care mot se declarase,
E cel ce ne-a vândut acum pe toti.

E-un om bolnav si complexat, sarmanul,
si amoral în cel din urma hal,
Da-i, Doamne, sanatate si ajuta-l,
S-ajunga nu-n guvern, ci în spital.

Ca ne-a bagat în cea mai grea robie,
Ca ne-a întors în lanturi de vecini,
Zadarnic Horea a murit pe roata
si a purtat Hristos pe frunte spini.

Suntem tradati si ni se ia averea,
Sa fie data la strainii rai
Ce sprijina Puterea tradatoare
si pune juguri noi pe motii tai.

Ma iarta, Avramut, de lasitate,
Ca trebuia la Alba sa-mi dau foc
si sa sfidez aceasta mascarada,
Suflându-i scrum în ochi, din loc în loc.

Ne deromânizeaza derbedeii,
Ne vând acesti orbeti de mucava,
Ne vom cânta în alta limba imnul,
Vom murdari bilingv si crucea ta.

si cum mai suportam acestea toate?
Eu însumi cum de pot sa mai suport?
Lehamitea ne anesteziaza,
Politica-i afacere si sport.

Ei bine, nu! Ma-ntorc din batrânete
si hotarasc sa ma opun deschis,
Mai bine câinii lor sa ma devore,
Decât s-accept cu ei vreun compromis.

Maria Ta, nu-i vremea de odihna,
Din Tebea e momentul sa rasari,
Trezeste-te, sa pregatim Ardealul
De Învierea României Mari.

si sa ma ierti de orice sovaiala
si sa ne ierti de ce-am gresit, pe toti,
Da-i vreascului neghiob urâtul merit
si-n rest, refa încrederea în moti.

Inconstienti, am dat aceasta tara
Pe mâna unor iude fara haz,
Papusi în teatrul dramei planetare,
Care consuma tari si neamuri, azi.

Au dat narcotic dulce prin gazete,
Ca-i bine sa ne vindem, zi de zi,
si au corupt brutal batrâni si tineri,
Zvârlindu-si adversarii-n puscarii.

si-acum, atâta patimile tulburi,
Bagându-si ghearele în cicatrici,
Sa federalizeze România,
Sa faca totul gulas pe aici.

Nepricopsitii nu pot întelege
Ca nu-i Ardealul un tinut de robi,
El simte si vorbeste româneste
si nu asteapta legi de la neghiobi.

Am cochetat si eu cu Europa,
Am înteles durerea tuturor,
Dar vin la tine, Craisor de Tebea,
Sa-ti spun ca pentru tara pot sa mor.

De teama de ridicol, pâna astazi,
N-am dat cuvânt acestui juramânt,
Dar, astazi, simt ca altfel nu se poate,
Ardealul pentru mine este sfânt.

Ma simt complice cu aceasta crima,
De n-o demasc si n-o opresc chiar eu,
si vin la toamna sa-ti mai facem hramul,
Cu juramântul meu ca scol tot neamul,
Asa sa ma ajute Dumnezeu.
16 iulie 1997

A treia scrisoare catre Avram Iancu (inedit)

De la Nistru pân-la Tisa,
De la Putna pân-la Tebea,
Tot farâmitata-i tara
si tot zbuciumata plebea.

Ne distruge dezunirea,
Ne încaleca abisul,
Tot amara este pâinea
si tot imposibil visul.

Suntem toti bolnavi de ura,
Amagiti de tinte joase,
Pofta ne-a intrat în inimi,
Frica ne-a intrat în oase.

Cucurigu-n limbi staine
Cânta, umiliti, cocosii,
Stranepoti de tip sintetic
Îsi batjocoresc stramosii.

Decebal mai moare-odata,
Agitând la Sarmis pumnii,
si-si retrage tarabostes
Din enigmele columnii.

Nici Traian nu doarme-n veacuri,
Ci dezamagit întreaba:
Doamne, asta mai e tara
Sau o jalnica taraba?

Totul e negociabil,
Ca o târfa din bordeluri,
Cei platiti sa ne pazeasca
Fac chiolhanuri la creneluri.

Omul si pisica-nvata
Mijlociul trai de câine,
Tara grâului decade
si importa grâu de pâine.

Saracia se întinde
Ca o tragica pecinge,
Orice-nvingator politic
Tara lui întâi o-nvinge.

În vârtejurile lumii,
Ne izbim de toti peretii,
Estul-vestul ne învata
Legea cinica a vietii.

Ca pe-aici mai mor popoare,
Subiect al marii come,
si kosovizari fortate
si-atâtari autonome.

Provocari nepedepsite,
Slabiciuni exploatate,
Tot popoarele transpira
Pentru-a le plati pe toate.

Tarile nu mai au pace,
Linistea le e straina,
Nu-ntelege nimeni, totusi,
Mâine ce va fi sa vina.

Astfel, România noastra,
Pentru presa e o tema,
si luarea ei în gluma
E batjocura suprema.

Instigari la dezunire,
si-nauntru si afara,
Unii vor sa ne scopeasca,
Altii vor hotare-n tara.
Pe când noi, ce le opunem?

Propria eterna harta,
Risipind atâta creier
Pe întinsa lumii scoarta.
Unde-s geniile noastre?

Unde-s drepturile noastre?
Cine tot atrage-n tara
Dusmanie si dezastre?
Îndurându-le pe toate,

Mai venim aici, la Iancu,
Sa ne ierte de uitare
si ca nu îi tinem rangul.
Nici o toamna româneasca

Fara el, nu-i drept sa-nceapa,
Lacrima renascatoare
Pentru fiecare apa.
În mormântul de la Tebea

Doarme însasi maretia,
Inflexibila chiar daca
Modulara-i România.
Ce se-ntâmpla-aici, se simte,

Dureros în tot Ardealul,
Cum intra la Blaj pe Câmpul,
Pe unde-si pascuse calul.
El e-aici, mereu al tarii,

Prin credinta si iubire,
Pentru ochii lui albastri
Cerul n-are lecuire.
si gorunii de la Tebea

Plâng în fiecare frunza
Toata jalea unei patrii
Ce-n acest mormânt e-ascunsa.
Iar de când s-a frânt gorunul,

Unde-a stat fiinta Horii,
E mai trist si cimitirul
Sunt mai tristi si muritorii.
Sa venim aici, la Tebea,
Înc-o data si-ncodata,

si sa ne privim cu totii
Într-o dreapta judecata.
Basarabia – uitata,
Bucovina – zavorâta,

si-n Ardeal diverse bestii
Pe români îi întarâta.
N-avem liniste în viata,
N-avem liniste în moarte,

Ce departe ni-s nepotii,
si stramosii - ce departe.
Devastata de orgolii,
Tara, sparta de feude,

Plânsul plebei necajite
În palate nu se-aude.
Ea nu poate sa-si trimita
Nici copiii la vreo scoala,

Nici scrisorile pe-adresa
Guvernarilor ce-o-nseala.
Asta e democratie?
Asta este libertate?

Calul Iancului la Tebea
Cu copita-n scuturi bate.
E destul necaz în oameni
si minciuna ordinara,

Tebea ne reda puterea
De-a iubi aceasta tara.
Iancule, venim la tine,
Sa ne reînveti curajul,

Sa ne-arati cum stii prea bine
Unde-i Alba, unde-i Blajul.
De la Nistru pân-la Tisa,
De la Putna pân-la Tebea,

Tot farâmitata-i tara
si tot zbuciumata Plebea.

16-18 septembrie 2008
Adrian Paunescu

VREM ARDEALUL!...

(de Radu Cosmin)


Maiestăţii Sale Regelui
Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă
Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,
Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii...
Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!
Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme
Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”
Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,
Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine...
Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi
Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi...
Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,
Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,
Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,
Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,
Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,
Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri
Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina
Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Fremătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!
Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!
A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine
Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim
Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,
Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,
Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!
Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,
Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii
Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!
De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,
Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,
Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.
Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine
Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.
Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai
Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.

JALE BASARABEANA

de Vasile Posteucã
Romanie, Romanie
Ce-ai lasat Rusii sa vie,
Sa ne duca’n pribegie?
Ca vin nesfarsita bruma
Si norocul ni-l sugruma,
Sugruma-i-ar foc si ciuma…
Stema scumpa de domnie
E si ea in pribegie.
Tara-i jale si urgie…
Lantul gleznele ne strange,
Plange tot Romanul, plange,
Nistrul duce numai sange…
Parcalabii si hatmanii
Trec prin noapte umbre stranii
Ca i-au turburat dusmanii…
Si in goana lor nebuna
Se inalta’n scari si suna
Jale grea din corn de luna…
Scoala-ti Tara, voevozii,
Ca paganii-s multi ca bozii
Si ne latra ca zavozii…
Cheama-ti codrule, voinicii
Ca ne’neaca veneticii,
Capcaunii, bolsevicii…
Tu Hotin, strabun Hotin,
Esti azi singur si strain,
Si paganii vin si vin…
Voi stejari de la Tigheci
Dati alarma pe poteci
Ca ne prapadim pe veci…
Nistrule, sa te ridici,
Capitan peste voinici,
Sa-i strivim pe venetici…
Furtunos sa iesi din maluri,
Peste sesuri, peste dealuri
Si sa-i ingropam sub valuri…
Sa le dam pamant sub glie
Tuturor ce-or sa mai vie,
Romanie, Romanie…

BUCOVINA

de Vasile Posteuca

Bucovina, Bucovina,
Plai de basme si de stele,
Te-a scris dorul cu lumina
Pe cerul inimii mele…
Cu penel de vis subtire
Cresti in patru zari: gradina,
Prag sfintit de manastire,
Bucovina, Bucovina…
Ma adun in amintire
Si te-aud plangand straina,
Pana’n stepele sibire,
Bucovina, Bucovina…
Buga dela Putna suna
De strabate tot norodul;
Geme’n cripta lui strabuna
Domnul Stefan Voevodul…
Decand Rusii te pradara
N’avem soare, nici hodina,
Fara tine n’avem tara,
Bucovina, Bucovina…
Cand intindem hora mare
Sa le fie de pomina,
Din hotare in hotare,
Bucovina, Bucovina…

Soldatii Romani totdeauna au stat cu arma la picior gata pentru atac, numai sa primeasca ordinul. Dar cineva ,undeva la nivel de conducere a dat dovada de lasitate si ne-a tradat pe noi, pe cei din trecut si pe cei din viitor. A calcat un legamant, un ordin ce trebuia mentinut si continuat prin sange, prin jertfa si spirit de sacrificiu(ca si stramosii nostrii) fara de care coloana infinitului nu poate continua.

”Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”

”Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!”

”Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte”

VREM ARDEALUL!…

(de Radu Cosmin)

Aceata lasitate si tradare a fost profetita prin modele profetice. Biblia spune ca Leea, sotia lui Iacov, dupa ce a dat nastere la atatia copii de parte BARBATEASCA, la urma ea a nascut o fetita pe care a numit-o DINA. De atunci Dumnezeu si-a indreptat atentia spre RAHELA,ea este femeia care va da nastere unui copil de parte BARBATEASCA in care vor fi binecuvantate toate neamurile. Dumnezeu a parasit SILO si a ales SIONUL, a lepadat pe Saul si a ales pe David, a lepadat pe Esau si a ales pe Iacov, a lepadat pe Cain si a ales pe Abel, a lepadat pe Ismael si a ales pe Isac. MANTUIREA VA FI PRIN CREDINTA, PRIN FEMEIA LIBERA SI CARE ESTE MAI MULT IUBITA SI NU PRIN FEMEIA ROABA SI CARE ESTE MAI PUTIN IUBITA.

Trebuia ca focul sa arda continu pe altar, jertfa si sarea sa nu lipseasca nici-o clipa.
Legea,ordinul sau legamantul a fost calcat, de aceea Dumnezeu vesteste un NOU LEGAMANT, nu ca acela pe care l-am calcat.

Romania trebuie sa se fi nascut ca urmare a unei legamant, Lege sau ordin insotit de o mare binecuvantare dar si de un mare blestem(exact ca Israel, a se citi Deuteronom 11:29)cum vedem astazi ca el ne-a ajuns din urma. Acest blestem ni se trage de la Esau incoace, din al doilea razboi mondial. Dar asta nu inseamna ca totul este pierdut, caci Dumnezeu vrea sa ne faca partasi unui legamant nou prin mielul pe care ni-l va trimite, a carui sange este sa pecetluiasca acest nou legamant. El este mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii, painea din cer din care daca mananci, in veci nu iti va mai fi foame. El este copilul de parte barbateasca a Rahelei. In samanta noastra vor fi binecuvantate toate neamurile, oricine se va increde in el, nu va fi dat de rusine.

Romania trebuie sa se fi nascut ca urmare a unei legamant, Lege sau ordin insotit de o mare binecuvantare dar si de un mare blestem(exact ca Israel, a se citi Deuteronom 11:29)cum vedem astazi ca el ne-a ajuns din urma.
(Stiati ca atunci cand Rusia ne dadea un ultimatum, Nicolae Iorga ar fi zis: NE BATEM! BLESTEM PE NOI DACA NU NE BATEM! )

Daca s-ar intampla sa se gaseasca o marturie a legamantului dintre Dumnezeu si noi Romanii, exact cum s-a intamplat poporului Israel pe timpul regelui Iosia(vezi 2 Regi 22).

Chiar daca nu avem aceasta marturie care sa ne spuna cine suntem cu adevarat si care este drumul spre casa, totusi drumul este insemnat, istoria noastra este o calauza. Dupa cum Hansel si Gretel au insemnat drumul la fel am facut si noi, dar nu cu paine ci cu sange.

Presedintele Traian Basescu este la al 6-lea mandat in cei 20 de ani, anul acesta a implinit 60 de ani(4 noiembrie) si este presedinte de 6 ani(2004-2010, El inca n-a implinit al 7-lea an, prin urmare nu putem vorbi de 7 ani).
Oare ce sanse sunt pentru ca trei de sase sa se intersecteze in viata unui OM?
El este primul 6 si dupa el mai urmeaza inca doua.Al doilea 6 este America iar al treilea va veni dupa moartea si invierea Romaniei si este un Esau care inainte ne abandonase pierzand astfel binecuvantarea lui Avraam. Si totusi el va veni in lumina, va fi primit de multi si aclamat de intreaga lume si va domni pentru putin timp.

Vasile Alecsandri - Dan, Căpitan De Plai
(XV secol)

Frunza verde de malai;
Cine merge sus la rai?
Merge Dan, soiman de plai,
C-a ucis el multi dusmani,
Un vizir si patru hani.
Frunza verde lemn de brad,
Cine merge jos în iad?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, capitan de plai!
(Fragm. de cântec poporal)

I

Batrânul Dan traieste ca soimul singuratic
În pestera de stânca, pe-un munte paduratic,
Privind cu veselie cum soarele rasare,
Dând viata luminoasa cu-o calda sarutare,
Privind cu jale lunga cum soarele apune...
Asa si el apus-a din zile mari si bune!
Vechi pustnic, ramas singur din timpul sau afara,
Ca pe un gol de munte o stânca solitara,
Dincolo din morminte el trist acum priveste
O tainica fantasma ce-n zare s-adânceste,
Fantasma dragalasa a verdei tinereti
Ce fuge de rasuflul geroasei batrâneti,
Si zice: "Timpul rece apasa-umarul meu
Si cât m-afund în zile, tot simt ca e mai greu!
O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasa!
Când, când s-a toci oare a vremii lunga coasa!"
Apoi el pleaca fruntea si cade în visare,
Iar muntii, albi ca dânsul, se-nclina-n departare.
Ai timpilor eroici imagine augusta,
Pe când era el tânar, lumea-i parea îngusta
Pentru bine, si larga, prea larga pentru rau!
El ar fi vrut-o buna ca bunul Dumnezeu.
Deci îi placea sa-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Si mult iubea când tara stiga: "La lupta, Dane!"
Sa vânture ca pleava ostirile dusmane.
Atunci a lui mânie ca trasnetul era,
În patru mari hotare tuna si fulgera,
Iar tara dormea-n pace pe timpii cei mai rai
Cât Dan veghea-n picioare la capatâiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fiorosi,
În care luceau noaptea oteluri si ochi rosi,
Si daca murgu-i sprinten da-n laturi sforaind,
Viteazul cu blândete îl dezmierda graind:
"N-aibi grija, mai soimane! eu am si duc cu mine
O vraja rea de dusmani si buna pentru tine".
Si murgu-si lua calea în liniste deplina
Prin codri fara drumuri si fara de lumina.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndraznet
Faceau un cortegi falnic eroului drumet.

Încrederea-nfloreste în inimile mari!

II

Batrânul Dan asculta graind doi vechi stejari
Crescuti dintr-o tulpina pe culmea cea de munte
S-având ca o coroana un secol pe-a lor frunte.
"O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapte
Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste soapte!...
E sabie în tara! au navalit tatarii!
S-acum în balti de sânge îsi joaca armasarii!"
"Asa! raspunde altul, colo în departare
Zarit-am asta-noapte pe cer lumina mare!
Ard satele române! ard holdele-n câmpii!
Ard codrii!... Sub robie cad fete si copii.
Si-n fumul ce se nalta cu larme zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!"
Batrânul Dan aude, suspina si nu crede!
Dar iata ca pe ceruri din patru parti el vede
Trecând un stol de vulturi urmati de uli gramada,
Atrasi în orizonturi de-a mortii rece prada.

Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
"La lupta, Dane! tara-i în jar, tara-i în foc!"
Batrânul Dan desprinde un palos vechi din cui,
Si palosul luceste voios în mâna lui.
Batrânul Dan pe sânu-i apasa a lui mâna
Si simte ca tot bate o inima româna.
El zice cu mândrie, naltând privirea-n sus:
'Pe inima si palos rugina nu s-a pus.
O! Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai
Pân' ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai!
Fa tu sa-mi para numai atunci palosul greu,
Când inima-nceta-va sa bata-n pieptul meu,
S-atunci inima numai de-a bate sa încete
Când voi culca sub tarna a dusmanilor cete!"
Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i sale,
Îsi face-o cruce, pleaca si se coboara-n vale.

III

În scurtele rastimpuri când soarele declina
Si noaptea-si pune stema feerica, stelina,
E un moment de pace în care, neoprit,
Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit.
Atunci zareste ochiul minunile din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi si noapte apar în loc oprite
Cu mantii lungi si albe de-a lungul învelite.
Asa apare-n sesuri maretul om de munte,
Calcând cu pasi gigantici pe urme mai marunte!
Nu stiu de el copacii tineri, crescuti pe maluri,
Dar râul îl cunoaste si scade-a sale valuri,
Sa treaca înainte viteazul Dan la lupta.
Si astfel tot el pasa pe cale ne-ntrerupta
Pân' ce soseste-n seara la casa lui Ursan.

Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros si lat,
Cu bratul de barbat, cu pumnul apasat,
E scurt la grai, naprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toti care stiu de dânsul spun multe, dar soptind,
Si cale de o zare îl ocolesc grabind,
Desi-i place sa creasca sirepe herghelii,
Razlete pe întinsul câmpiilor pustii.
Pe vremea lui, sub ochii lui Stefan, domn cel mare,
Intrând în dusmani singur ca vieru-n stuhul tare,
A prins pe hanul Mârza din fuga cu arcanul;
Iar Stefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,
I-a zis: "Ursane frate! sa-ti faci ochirea roata,
Si cât îi vedea zare, a ta sa fie toata!"*
De-atunci el sta de paza în mijlocul câmpiei
Si nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.

Drumetul intra, zice: "Bine-am gasit, Ursane!..."
Un aspru glas raspunde: "Bine-ai venit, mos Dane!
Ce vânt te-aduse-aice?"
"Vânt rau si de jelire!
Ne calc' pagânii, frate, si tara-i la pieire!"
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul sau.
Dan zice: "De pe munte venit-am sa te ieu,
Sa mergem".
"Dar! sa mergem!" adauga Ursan
Si mult cu drag priveste grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apuca si buciuma în vânt.

IV

Deodata se aude un tropot pe pamânt,
Un tropot de copite, potop rotopitor!

Ursan cu al sau oaspe în fund, spre soare, cata,
Si vad sub cerul luciu, în zarea-nflacarata,
Zburând o herghelie de armasari zmeiosi,
Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteiosi,
Si-nfiorând câmpia de-o aspra nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mâna c-un harapnic ce-n urma lor pocneste
Si ca un sarpe negru prin aer se-nvârteste.
Ursan le-atine calea si caii stau în loc.
Apoi catre voinicul ce poarta busuioc
El zice: "Fulgo! prinde-mi pe murgul cel tintat,
Mos Dan si eu la Nistru ne ducem pe luptat!"
"Dar eu, întreaba Fulga, eu sa nu-mi cerc puterea?"
"Tu sa ramâi aice ca sa-mi pazesti averea."

Frumos odor e Fulga! si nalta-i e faptura!
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Si parul sau de aur în creti lungi se lasa
Ca pe strujanul verde un caier de matase.
El are glas puternic în gura rumeoara
Si mers cu leganare de gingasa fecioara.
Oricine-1 vede-n soare cu pelita lui alba,
Purtând la brâu un palos si pe grumaji o salba,
Se-ntreaba: ce sa fie, fecior de zmeu, ori fata?
Iar când pe sub altita camasii înfirata
Zareste la lumina doi crini iesiti în unda,
Doi pui în neastâmpar de lebada rotunda,
Rapit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!...

Voinicul e viteaza copila-a lui Ursan.
Ea intra-n herghelie cu pasul îndraznet
Si merge drept la murgul salbatic si razlet,
Zicând lui Dan ce-n treacat îi da povatuiele:
"Mos Dane! tu cu-a tale si eu cu ale mele!"
Sirepul o zareste, ridica narea-n vânt,
Încrunta ochiul, bate copita de pamânt,
Zburleste coama, salta, în laturi se izbeste;
Dar Fulga zvârle latul, de gât îl arcaneste
Si repede ca gândul, s-arunca usurel,
Îi pune mâna-n coama si-ncaleca pe el.
Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,
Azvârle, se framânta, se spumega-n sudoare
Si-n zbor plecând deodata, nebun de groaza, murgul
S-afunda-n largul spatiu si spinteca amurgul...
Dar când steluta lunii apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Si zice: "Iata calul! El stie-acum de frâu
Ca palosul de mijloc si mijlocul de brâu."
Ursan cu drag raspunde: "Aibi parte de noroc!"
Apoi cu Dan batrânul, arzând de mare foc,
Încaleca si-n umbra dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmareste cu sufletul în dor.

V

E noaptea înstelata, e calda, linistita!
Se pare ca din ceruri pe lumea adormita
Pluteste-o lina, dulce, divina îndurare,
Dar ea nu poate stinge avântul de turbare
Ce duce calaretii pe-ntinderea pustie,
Precum doi spectri gemeni mânati de-o vijelie.
Ei zbor tacuti sub ochii stelutelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe si-i înghite.
S-afund mereu în taina noptii; dar gândul lor
De mult e cu tatarii în lupta de omor.
Otinta de lumina prin umbra viu înoata.
Ea creste, se înalta pe zare ca o roata
Si umple de vapaie cerestile abisuri.
Paduri, movile, râuri apar cazute-n visuri,
Dar leul de la munte si vierul de pe vale
Nu vad prin vis de sânge decât Moldova-n jale.
"E rosie luna!" zice din doi cel mai batrân.
"E luna însetata de sânge de pagân!"
Raspunde cel mai aspru... Si puii lor de zmei
Se duc tragând doi spectri de umbra dupa ei.
Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie,
Se duc pân' ce-a lor umbra întinsa pe câmpie
Le trece înainte si pân' ce se lovesc
În ochi cu faptul zilei... Atunce se opresc.

Si iata-i pe o culme nocturnii calatori,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori!
Ei lasa jos pe coasta sa pasca armasarii
Si stau privind în vale cum fac pârjol tatarii.
Cinci sate ard în flacari pe câmp, si fumul lor
Se-ntinde ca o apa, pluteste ca un nor
De-a lung pe sesul umed, si zboara sus în aer,
Ducând cu el un vuiet de larma si de vaier.
Prin fum se zaresc umbre fuginde, ratacite,
Copii marunti, si mame, si fete despletite,
Si cai scapati în fuga, si câini, si boi în turme,
Goniti de tatarimea ce calca pe-a lor urme.
Ici, colo, se vad cete în lupta înclestate,
Miscari de brate goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate ros cu sânge
Pe care-o raza vie din soare se rasfrânge.
Apoi din vreme-n vreme o ceata luptatoare
Se-mprastie cu graba, lasând cadavre-n soare!
Iar lânga Nistru, multa urdie tatareasca
Naprasnic se ucide cu gloata româneasca.

Dan zice: "Mai Ursane! acolo e de noi!
Acolo râde moartea în crâncenul razboi.
Acolo sa dam proasca, sub ochiul cel de sus,
Tu dinspre faptul zilei, si eu dinspre apus,
Si cale sa deschidem prin aprigul dusman...
La lucru-acum, fârtate! la lucru, mai Ursan!"
"Amin si Doamne-ajuta!" Ursan voios raspunde,
Si-n gloata fiecare ca viforul patrunde.

VI

Ursan naval' s-arunca în neagra tatarime,
Croind o pârte larga prin deasa ei multime.
Sub mâna-i buzduganul, unealta de pieire,
Ca un balaur face în juru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins
Sarmanu-nchide ochii si soarele-i s-a stins!

În laturi, înainte, în urma-i totul moare!
Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Si-n urma, si-mprejuru-i, si-n laturi semanate
Zac sute de cadavre cu capete sfarmate.
Si astfel ne-mpacatul Ursan mereu lucreaza,
Si spre apus prin sânge mereu înainteaza.
Ca dânsul, Dan batrânul, erou întinerit,
Tot vine dupa palos spre mândrul rasarit.
El intra si se-ndeasa în gloata tremurânda
Ca junghiul cel de moarte în inima plapânda,
Si palosu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta, -n stânga si taie-n carne vie...
Fug toti si pier din cale-i!... El striga: "Steie fata
Cui place vitejia, cui s-a urât de viata!"
Dar nime nu-ndrazneste la glasu-i sa apara,
Caci el se-nainteaza precum un stâlp de para,
Si cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare ca alt soare se-nalta din apus.
Si astfel ambii oaspeti ai mortii ne-mpacate
Cosesc la vieti în floare pe straturi sângerate
S-ajung ei fata-n fata prin apriga furtuna,
Si armele lor ude crucis le împreuna.
"Noroc pe, Ursane!"
"Si pe, tot noroc!"
Dar n-a sfârsit cuvântul Ursan si cade-n loc,
Strapuns de o sageata ce-i intra-n piept adânc.
El scapa buzduganul, se pleaca pe oblânc
Si greu se prabuseste c-un geamat de pe cal.

Tatarii ca zavozii pe dânsul dau naval'!
"În laturi, litfe!" striga la ei viteazul Dan,
Punându-se de paza la capul lui Ursan.
Cu calu-n mâna stânga, cu pala-n mâna dreapta,
Amenintând cu ochii tatarii, mi-i asteapta
Precum asteapta zimbrul de lupi înconjurat
Sa-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spaimântat.
Dar nici gândesc pagânii sa deie piept cu el,
Caci palosu-i naprasnic e vultur de otel.
Retrasi în jur deoparte, nemernici, sperieti,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de sageti,
Si Dan, lovit în coaste, sopteste cu oftare:
"Ursane, pentru tine de-acum nu e scapare!"
Zicând, el cade-aproape, se sprijina-ntr-o mâna
Si palosul lui tine în loc ceata pagâna.

O! Dane capitane! puterile-ti slabesc
Si norii pe deasupra-ti trecând se învârtesc.
Tu mori! si tatarimea s-apropie de tine!

Dar iata din pustiuri un alb vârtej ca vine
Si trece prin urdie ca printr-un lan de grâu.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frâu,
Voinic, în brâu cu palos si pe grumaz cu salba.
E Fulga, ce apare ca o fantasma alba
Si grabnic pe-al ei tata rapeste din gramada,
Apoi cu el dispare ca soimul cu-a sa prada.

"Alah!" racnesc tatarii catând cu groaza-n urma...
Dar ce vad ei deodata, caci glasul lor se curma?
Ei vad curgând pe dealuri arcasii din Orhei
Ce vin cu-o falca-n ceruri, aprinsi ca niste zmei!
Un lung fior de spaima patrunde într-o clipa
Prin deasa tatarime ce-i gata de risipa,
Si toti pe loc la fuga plec iute, se duc orbi,
Cum pleaca din câmpie un nor întins de corbi.
Amar e de razletul ce-n urma lor ramâne!
Si cade, mic sau mare, pe mâinile române!
În fata cu românul nu-i mila, nu-i iertare,
Nici chiar în sân de mama nu poate-avea scapare.
O stiu de mult tatarii, o stiu de la batrâni
Si fug, nevrând s-asculte de sefi, de-ai lor stapâni
Tot omul vede moartea s-alearga-nspaimântat.
Cel viu uita si lasa pe mortul ne-ngropat
Si far-a-ntoarce capul se duce-orice pagân,
Ca-n umbra fiecarui s-avânta un român!

Iar hanu-si smulge barba, îsi rupe salul verde
Privind urdia-ntreaga în clipa cum se pierde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte
Apar gramezi de lesuri, gramezi de arme rupte,
De cai ucisi, de care, de corturi risipite,
Si tuiurile oastei de oaste parasite!

O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fala,
Cai, steaguri, cete mândre, stralucitoare arme,
Cladiri de visuri nalte, magie triumfala,
A fost de-ajuns o clipa ca totul sa se darme!

VII

Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul sau,
Luând pe Dan ranitul ca prada si trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit.
Trei zile, trei nopti hanul nu gusta-n suflet pace.
Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,
Dar când revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de cruda razbunare.
El striga sa-i aduca sub cort pe Dan batrânul.

Desi cuprins de lanturi, maret intra românul!
"Ghiaur! zice tatarul cu inima haina,
Ce simte firul ierbii când coasa e vecina?"
"Ea pleaca fruntea-n pace, raspunde capitanul,
Caci are sa renasca mai frageda la anul!"

Ghirai cade pe gânduri, lasându-si capu-n piept,
Si, îmblânzindu-si glasul: "O! Dan, om întelept!
Te stiu de mult pe tine, cunosc al tau renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe multi tatari cuprins-ai de-ai mortii reci fiori!
Acum îti veni rândul si tie ca sa mori.
Priveste! lânga usa calaul te pândeste
Cu streangul si cu pala ce-n mâna-i zânganeste.
Un semn, si capu-ti zboara la câini si la vulturi,
Si suiletu-ti se pierde în lumea de ghiauri.
Dar însa îmi fac mila de ani si de-a ta minte,
Gândind la batrânetea ce-apasa-al meu parinte,
Si vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu sa te lepezi acum de legea ta!"

Crestinul Dan, batrânul cu suflet luminos,
Înalta-a lui statura si zice maiestos:
"Ceahlaul sub furtuna nu scade musuroi!
Eu, Dan, sub vântul soartei sa scad pagân nu voi.
Deci, nu-mi convine viata miselnic câstigata,
Nici pata fardelegii în fruntea mea sapata.
Rusinea-i o rugina pe-o arma de viteaz,
Un vierme ce manânca albeata din obraz.
Cui place sa roseasca, roseasca... eu nu vreu
Nici pata pe-a mea arma, nici pe obrazul meu.
Alb am trait un secol pe plaiul stramosesc
Si vreau cu fata alba senin sa ma sfârsesc,
Ca dupa-o viata lunga, ferita de rusine,
Mormântul meu sa fie curat si alb ca mine!
Asa m-a deprins Stefan, usoara tarna-i fie!
La trai fara mustrare si fara prihanie.
Nu-mi trebuie-a ta mila, nu vreau a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupa mult plina de amaruri,
Departe ea de mine!... mai drept e ca sa mor!...
Iar daca ai tu cuget si-ti pasa de-al meu dor,
Ghirai, ma lasa, lasa în ora mortii grele
Sa mai sarut o data pamântul tarii mele!"

Uimit, Ghirai se scoala, cu mâna lui desface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lant ce-l leaga cu strânse noduri sute,
Si zice grabnic: "Tata, ia calul meu si du-te!"

Batrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Si-n aerul Moldovei se umila pieptu-i rece,
Si inima lui creste, si ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba tarii sale.
Sarmanu-ngenuncheaza pe iarba ce straluce,
Îsi pleaca fruntea alba, smerit îsi face cruce
Si pentru totdeauna saruta ca pe-o moaste
Pamântul ce tresare si care-1 recunoaste...
Apoi el se întoarce la hanul, intra-n cort,
Suspina, sovaieste si, palid, cade mort!

Iar hanul, lung privindu-1, rosteste cu durere:
"O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Având o viata verde în timpul tineretii
Si alba ca zapada în iarna batrânetii!..."

Eu am alta parere in urma altui studiu si anume
-fiara cea dintii este al doilea Reich
-fiara a doua este al doilea Reich care a fost si a patra fiara din Daniel
-cornul care da jos alte 3 a fost Hitler iar proorocul mncinos a fost un amic al lui care a fcaut niste profetii mincinoase -tot atunci in vremea ocuparii Frantei a fost purtata si cifra 666 pe banderola sau scrisa dorect pe frunte de catre cei din Renania care au coalizat cu nemtii atunci cind mergeau lapiata -timp de vreo doua saptamani.
insa ceva similar s-a intimplat si cu Bin Laden legat de un porooroc mincinos care in plsu afacut semne detonari de bombe si rachete stind ascuns in timp ce primul doar dadea mincinos din brat ca si cum ar aduce el foc din cer pe pamint.
icoana miscatoare in cazul ambilor a fost imaginea video-tv care contine ordine si indemnuri de razboi.

"Cel ce duce pe altul in robie de robie va avea parte, cel ce omoara cu sabia de sabie va fi omorit- aici este rabdarea sfintilor."

apoi cel cocotat in fruntea bisericii celei mari a fost fostul papa caruia i s-a potrivit numerlogic cifra 666 dupa calculul gematric al Cabalei -acesta este al saselea dupa care urmatorul are putina vreme .
deasemenea Roma -Vatican -papalitatea este orasul vinovat pt ingaduintele platite de regi si apoi in legatura cu uciderea si torturarea multor calugari catolici de catre Inchizitie.

acum a mai ramas razboiul cu Gog - Asiria si restul lumii islamice in partea ei fanatica cel de dupa intoarcerea lui Israel din pribegie -care coincide cu razboiul pornit de imparatul persan din Daniel 11.
-inceput cu pustiirea locasului sfint si a apoi a cetatii si terminat cu urgia justitiara dupa care va fi pace si va fi si Iisus prezentat.

insa razboiul va fi provocat de catre insusi Dumnezeu Savaot rege venit in Ierusalim ca "piatra de incercare" si "cupa de ametire" fiindca in legatura cu identitatea Sa brusc si neasteptat dezvaluita va fi o mare controversa si nebunie mai ales in rindul fanaticilor.
abia la urgia cu intunecarea soarelui etc oamenii isi vor da seama ca Dumnezeu locuieste in Sion si in ierusalim si ca adevarul este de partea Sionului si a ierusalimului , a celor alesi precum si de partea celor care li se alatura.

Eminescu rasucindu-se in mormant …


A fost odata ca-n povesti,
A fost - de-ar mai fi iara -
Din neamuri tracice, regesti,
O prea frumoasa tara.
Si era una pe pamant
Si mandra-n toate cele
Cum e icoana unui sfant
Si Luna intre stele.
Ma doare-n suflet cand privesc
La tot ce se intampla
Si in mormant ma rasucesc
Si cuie-mi intra-n tampla.
Eu nu mai simt miros de tei
In viata mea postuma,
Nu vad nici vajnici pui de lei.
Doar mucegai si huma.
Luceferi nu mai stralucesc
Cand tara e o rana,
Copiii mamele-si bocesc
Ca n-au in blide hrana.
Cantat-am graiul romanesc,
Aceasta dulce limba.
Dar astazi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte tari o schimba.
Degeaba le-am lasat cu dor
O “Doina”, sa tresara!
Trecutul nu e viitor
Si viata li-i amara.
Nici harta nu-i ca-n alte dati
Din Nistru pana-n Tisa;
Moldova-i astazi jumatati.
Cat rau facutu-ni-s-a!
Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Si m-am rugat de-atatea ori
Mai bine sa va fie.
Avut-am piatra la hotar
Si-n tara noastra singuri
Cules-am holde din brazdar.
Acum n-aveti nici linguri…
O, biet popor roman sarac
Cu-o tara prea bogata!
Tu vino-i raului de hac
Sa nu ti-o vanda toata!
Si da-i afara pe straini
Cu toti imburghezitii,
Sa nu-ti mai fie-n alte maini
Guverne si politii!
Cu trupe de comedianti
Numindu-le partide
Sunteti romanii emigranti
Din rai in tari aride.
Pierdut-ati banii tarii-n vant
Si-i goala visteria.
Mai dati si ape si pamant
Si vindeti Romania.
Mihai Viteazul v-a lasat
O tara mai rotunda.
Voi azi ati scoc-o la mezat,
Strainii va inunda.
Aveti intinsul Baragan
Si nu aveti o paine,
Aveti si turme si ciobani
Dar duceti vieti de caine.
Aveti bogatii munti Carpati
Si dulcea Miorita,
Paduri de brazi ce va sunt frati,
Si flori in poienita,
Aveti o delta ca-n povesti -
Vedeti sa nu v-o fure -
Atatea ape, atatia pesti
Si nu mancati nici mure…
Nici vii pe deal nu mai zaresti,
Livezile se-uscara
Cand marul Tarii Romanesti
Se-aduce de afara.
Nu vine Mircea cel Batran,
Nici Stefan, de la Putna
Sa vi-l alunge pe pagan
Cand voi lasat-ati lupta!
Albastrul cerului senin
Se-ntuneca mai tare
De-atatia nouri de venin,
De-atata delasare.
Nu voi a va-nvata de rau
Ci-ncerc a va-telege:
De ani si ani cadeti in hau,
Nimic nu va mai merge.
Rusine sa va fie-n veac
Ca v-ati tradat strabunii
De parca n-ati fi pui de dac
Ci rude-ati fi cu hunii!
Lasati pe-ai vostri guvernanti
Sa va inece-n smoala,
Sa fiti doar simpli figuranti
Pe scena lor de boala?
Un singur lucru eu voi sti
In lumea care trece:
Urmasul meu roman va fi
Si muritor si rece.
Eu nu mai am ce sa mai sper.
Va vad de-atata vreme
Tarandu-va in trai mizer
De griji si de probleme.
Si nici nu pot a mai privi
A voastra neputinta.
Ma-ntorc la starea mea dintai.
Ma-ntorc in nefiinta.”
Luceafarul vorbi profet
Spre neamul lui, spre tara.
Si, lacrimand, se stinse-ncet.
Muri a doua oara…